Toate proiectele mele din ultimii 15 ani au avut legătură cu satul
Am crescut și trăiesc, în continuare, într-un sat sasesc din Ardeal, lângă Brașov.
Am terminat Facultatea de Drept, însă nu am profesat, fiind atrasă mai mult de proiecte editoriale.
Revista „SATUL” reprezintă primul meu proiect de suflet. Am fondat-o în iunie 2009 și timp de opt ani a apărut și în variantă printată. Revista era bilingvă, română-engleză și se distribuia în rețelele mari de librării (Cărturești, Humanitas, Libris etc.), dar și la muzee etnografice, în industria HoReCa, la târgurile naționale de turism și la abonați.
Am avut onoarea ca revista să fie citită, încă de la primele numere și de către Casa Regală a României, de Ordinul Arhitecților din România și de diferite personalități din țară. M-a bucurat mult faptul că era citită și de foarte mulți studenți și, în general, de persoane cărora le era dor de locurile copilăriei.
Odată cu apariția revistei „SATUL”, încet, dar sigur, mi s-a schimbat, din nou, traiectoria profesională. Asta pentru c-am străbătut satele noastre în lung și-n lat și-am avut ocazia să retrăiesc acea bucurie de a mă simți, din nou, „acasă”, alături de oameni simpli și înțelepți, cărora le-am ascultat poveștile și de la care am avut mereu ce învăța.
Pâinea a devenit pentru mine mult mai mult. Este și un mod de exprimare, de transmitere a unor povești trăite la sat și a unor valori în care cred.
Ana A. Negru
Cum am început să fac pâine?
În călătoriile mele, am întâlnit adesea femei care încă făceau pâinea în casă (în general, în sate mai izolate, unde obiceiurile au șanse mai mari să se păstreze), așa că am documentat fiecare etapă în parte. Energia pe care mi-au transmis-o acele femei, ritmul – aproape muzical, în care frământau aluatul, starea de bine și mulțumirea pe care le vedeam în ochii lor, în timp ce lucrau și, bineînțeles, gustul atât de bun al pâinii cu maia – toate acestea m-au inspirat și m-au adus tot mai aproape de a le urma exemplul. Astfel, am început în 2009, inițial cu drojdie, însă a devenit pasiune din februarie 2013, adică fix de când am făcut prima mea pâine cu maia sălbatică. Mi se părea fascinant (acum, la fel) – cum acele micro-organisme invizibile, drojdii și bacterii sălbatice, reușesc să se înmulțească după ce primesc hrană: apă, făină – și apoi au forță să crească un aluat de pâine, un cozonac etc.
Am pornit pe acest drum ca autodidactă.
Încă de la început, în egală măsură cu pasiunea mea, creștea și curiozitatea de a afla cât mai multe și de a învăța de la unii dintre cei mai buni din domeniu. Mi-am îmbogățit cunoștințele citind cărți de profil, urmând cursuri offline și online sau fiind învățăcel pe lângă brutari din Anglia, Slovenia, Spania, Franța, Belgia etc. Obișnuiesc să vizitez și târguri internaționale de profil. De exemplu, Europain, în Franța, iar la Kruste & Krume Brotfestival din Viena, am fost invitată în 2019 să țin un workshop de brutărit cu maia.
Cred că cel mai greu a fost să-mi antrenez răbdarea, să-mi încetinesc propriul ritm.
Avantajele pâinii cu maia sunt foarte multe, dar aș spune că ele trec mai departe, acționând și asupra celui ce îngrijește maiaua, în sensul că, dacă nu ești un om răbdător, atent, consecvent, disciplinat, ei bine, maiaua, clar, te ajută să devii așa, pentru că te răsplătește direct proporțional cu grija pe care i-o porți. Este ca un copil mic, care are nevoie periodică de hrană bună (de preferat făinuri ecologice), apă bună (fără clor), temperatură optimă, recipient mereu curat, aer.
Așa că, maiaua îți îmbogățește și viața, nu doar pâinea, ajutându-te să devii tu însuți mai bun.
Cum s-a născut proiectul „Pâine cu maia și poveste”?
El a apărut în februarie 2018, într-un moment de mare dor. Dor de sat, de colindat dealurile la pas și de-a afla povești noi. Însă, pentru că tocmai născusem cel de-al doilea copil și nu mai călătoream aproape deloc, fiind în bucătăria mea și făcând pâine, am început să mă gândesc la o soluție, la un mod de-a aduce, cumva, la mine acasă, ceea ce-mi lipsea atât de mult.
Așa mi-a venit ideea de-a cresta aluatul cu ceva de care mi-era dor: dealurile cu căpițe; locurile unde am copilărit; povești ale oamenilor pe care i-am cunoscut; experiențe trăite de mine în sate; diferite particularități, specifice vreunui loc în care am călătorit. Toate astea, mi-au umplut sufletul.
De atunci încoace, pâinea a devenit pentru mine mai mult. Este si un mod de exprimare, de transmitere a unor povești trăite la sat si a unor valori in care cred.
